Localitatea Adamclisi este situată în partea de sud a judeţului Constanţa, la o distanţă de 64 km de municipiul Constanţa şi la 32 de km de oraşul Cernavodă. Prin comună trece Drumul Naţional (DN3) Constanţa-Ostrov, la care se adaugă DJ 27, Deleni-Dobromir-Băneasa, care se desprinde din DN 3, la 3 km E de localitatea Adamclisi. Cea mai apropiată staţie de cale ferată se află la o distanţă de 30 km, în comuna Cobadin.1
Pe lângă localitatea de reşedinţă, comuna mai cuprinde satele Zorile, Urluia, Abrud şi Haţeg. Limitele teritoriale ale comunei sunt: la N şi N-E comuna Rasova, la S comuna Dobromir, la V comuna Aliman, iar la S-V comuna Ion Corvin.2
Comuna ocupă o suprafaţă totală de 13.478 ha, din care 4.480 ha doar localitatea de reşedinţă.
Limitele climaterice întâlnite aici sunt cele specifice Dobrogei de Sud, fiind direct influenţate de prezenţa Mării Negre, aflată la o distanţă de aproximativ 50 km.Verile sunt călduroase, cu valori maxime înregistrate în lunile iulie şi august, iar iernile sunt friguroase, cu temperaturi scăzute, accentuate de vânturi puternice.3
Relieful zonei este unul de podiş şi câmpie şi tot aici se găsesc Văile Urluia, Mulciova şi Cucuruz, care colectează apa cişmelelor din zonă, deşi sunt lipsite de un fir de apă permanent.
În ceea ce priveşte resursele naturale, în Adamclisi se află cele mai mari rezerve de diatomită din ţară, care au fost exploatate până acum câţiva ani, în carierele aflate pe versanţii abrupţi ai Văii Urluia.4
Localitatea Adamclisi este cunoscută pentru vestigiile sale arheologice, care atestă vechimea de locuire, prezenţa strămoşilor daci şi romani pe aceste meleaguri, dar şi existenţa elementului românesc. Reprezentative în acest sens sunt cele trei obiective istorice deosebite: Monumentul Triumfal Tropaeum Traiani, ridicat între anii 106-109, după victoriile romanilor asupra dacilor; Cetatea Tropaeum Traiani, considerată cea mai mare aşezare civilă romană de pe teritoriul Dobrogei; muzeul de sit din localitate, care adăposteşte piesele ce provin de la Monument, dar şi pe cele descoperite în urma săpăturilor arheologice realizate la Cetate.
Numele de Adamclisi provine din limba turcă şi se traduce prin „Biserica omului”, aceasta fiind de fapt denumirea dată de către turci Monumentului Triumfal, despre care credeau că este un lăcaş creştin.
Denumirea de Adam-Kilise apare şi în defterele turceşti (registre) din anii 1573 şi 1584, dar şi în unele Fonduri de Tapiuri (acte de proprietate), emise între anii 1864 şi 1877, documente turceşti în care erau indicaţi posesorii de pământ cu „tapu” din satele dobrogene. De asemenea, în lucrarea agronomului Ion Ionescu de la Brad, apărută în anul 1850, localitatea este menţionată sub denumirea „Adamkeulise”.5
Nu se cunoaşte data exactă a întemeierii satului, cert este însă faptul că a fost locuit de turci până la 1878, când au fost nevoiţi să emigreze.6
Localitatea Adamclisi este consemnată şi în scrierile călătorilor străini, care în sec. al XIX-lea au trecut prin aceste locuri. Astfel, în anul 1837, căpitanul prusac Helmuth von Moltke a admirat ruinele monumentului Tropaeum Traiani, care i s-a părut „o masă de pietre, solidă, boltită, în formă de cupolă, odinioară îmbrăcată în basoreliefuri şi coloane care zac în jur.”7 În anul 1856, biologul german C.W. Wutzer a ajuns în Adamclisi, iar în 1860 a relatat acest popas: „… urmează micul sat Adam-Kelssy-Koy, care, după cimitirul său foarte întins, aflat lângă drum, înseamnă că ar fi putut să fie destul de mare în trecut.”8
Distrugerile provocate în anul 1854, cu prilejul Războiului Crimeei, nu au dus la părăsirea completă a satului. Permanenţa locuire a acestei zone s-a datorat, în mare parte, şi existenţei izvorului din Valea Cişmelei, cu un debit apreciabil, care a jucat un rol important în viaţa populaţiei de aici.9
În ceea ce priveşte populaţia, documentele atestă faptul că între anii 1417-1878, Adamclisi, asemeni celorlalte localităţi din Dobrogea, a fost colonizat cu etnici musulmani, care au convieţuit alături de populaţia băştinaşă, devenită minoritară. După 1880-1881, atraşi de legea împroprietăririi, în sat se vor stabili români din Transilvania şi din Oltenia (Teleorman, Vlaşca).10
În anul 1862, locuitorii unor sate dobrogene, între care şi Adamclisi, conform însemnărilor medicului francez Camille Allard, aveau case cu prispă şi „streaşina lată”, compuse din trei încăperi: „tinda, vatra şi camera de locuit”. Aceste case aveau pereţii realizaţi din chirpici şi erau învelite cu „trestie, pământ şi, foarte rar, cu olane”.11
Primele colonizări făcute la Adamclisi sunt cele din anul 1882, cand se consemnează venirea în sat a 14 familii, originare din părţileTransilvaniei, care au fost împroprietărite cu 10 ha de teren arabil şi islaz pentru animale. Alte colonizări au urmat între anii 1884-1894, când, din părţile Sibiului şi Făgăraşului, au sosit mocani cu turmele de oi.12
Dacă până în anul 1908, localitatea Adamclisi era un cătun ce aparţinea comunei Enigea (Deleni), în acel an a fost ridicată la rangul de comună rurală, devenind reşedinţa plăşii Traian.13 În anul 1916, comuna Adamclisi (cuprinzând satele Adamclisi, Cherim-Cuius şi Urluia) avea o suprafaţă totală de 5850 ha şi o populaţie de 2413 suflete.14 Tot în aceeaşi perioadă, doar în Adamclisi existau 36 de case cu o cameră, 88 cu două camere, 40 cu mai multe, la care se adaugă 8 bordeie şi 124 de grajduri şi şoproane. Locuitorii dispuneau de două şcoli, înfiinţate în 1906 şi 1912, ambele fiind distruse în timpul războiului. Personalul didactic era reprezentat de doi învăţători, din care unul era suplinitor.
Conform documentelor, la început de secol, în satul Adamclisi funcţiona Banca „Traian”, care în anul 1904 avea 92 de membri şi un capital de 85.240 lei.15
Enoriaşii din Adamclisi beneficiau în această perioadă de o biserică sfinţită în anul 1907, cu hramul „Sf. Mucenic Gheorghe”, primul preot al acestei parohii fiind Gheorghe Preoţescu.
În anul 1918, în Adamclisi erau înregistraţi 789 locuitori, grupaţi în 200 de familii, pentru ca zece ani mai târziu, în anul 1928, numărul să fie vizibil modificat: 313 familii şi 1574 locuitori.16
În această perioadă, pentru a asigura necesarul de apă al populaţiei, au fost construite fântâni, plasate la stradă, având adâncimi de 25-30 m, cele mai cunoscute fiind fântânile lui Ivan Petcu (vezi foto), săpată în 1909, a lui Sima Coman, a lui Ion Manea, a lui Nicolae Paşca sau a lui Zainea şi Georgescu.17 În anul 1916, în Adamclisi erau 5 fântâni şi 2 cişmele.18
În ceea ce priveşte numărul caselor, la câţiva ani de la Primul Razboi Mondial, în anul 1922, în Adamclisi existau: 59 case cu o cameră, 40 cu două camere, 35 cu mai multe camere şi 85 de grajduri.19
În anii 1922-1923, în Adamclisi funcţiona Gimnaziul „Traian”, care avea muzeu zoologic şi bibliotecă proprie, dar şi profesori licenţiaţi în Franţa sau Austria, cum au fost Ion Dinu şi Mihail Tănase.
În anul 1920, un evreu pe nume Abramovici a înfiinţat în Adamclisi moara, la care lucra şi un mecanic de origine germană.20
Situaţia administrativă a comunei Adamclisi, la nivelul anului 1936, aşa cum apare ea într-un Tablou de împărţire administrativă a judeţului Constanţa cu modificările făcute până la 1 ianuarie 1936, este aceea de comună, cuprinzând satele Adamclisi, Urluia şi Zorile.21
Referitor la populaţia satului, în anul 1939, într-un Tablou cu numărul sufletelor aflate la 1 ianuarie 1939 în comunele din cuprinsul Plasei Traian, Adamclisi figura cu un număr de 1083 suflete, din care 1065 români, 12 turci şi 3 bulgari.22
Organizarea raioanelor şi regiunilor a însemnat pentru comuna Adamclisi includerea, în anul 1950, în raionul Băneasa.
În anul 1987, s-a elaborat un proiect prin care se avea în vedere transformarea comunei Adamclisi în oraş, dar acest proiect a fost abandonat datorită evenimentelor din decembrie 1989.23
La nivelul anului 2006, localitatea Adamclisi avea un număr de 1196 locuitori şi un număr de 740 de case, din care un procent de 50% erau într-o stare bună.
Locuitorii dispun, în prezent, de o Şcoală generală, o Şcoală de arte şi meserii, o grădiniţă, o bibliotecă, un cămin cultural, o biserică, un dispensar uman, unul veterinar, un punct farmaceutic şi un post de poliţie.24
Până în anul 1996, cea mai importantă activitate din localitate a fost exploatarea diatomitei, care se extrăgea din cariera de la Urluia, la care lucrau peste 250 de persoane.
În prezent, ocupaţia de bază a locuitorilor este agricultura, cu cele două ramuri ale sale, cultivarea plantelor şi creşterea animalelor, dar şi, sporadic, apicultura. În ultimii ani, a luat o mare amploare şi comerţul privat, în acest sens, în Adamclisi existând mai multe magazine cu mărfuri generale.
În ceea ce priveşte arhitectura tradiţională, aceasta este reprezentată, în principal, de case care, din punct de vedere planimetric, se înscriu tipului cu trei camere, două laterale şi tinda sau sala pe mijloc. Camera de la stradă este camera curată sau „odaia bună”, în timp ce camera aflată pe latura din interiorul curţii este camera de locuit sau „odaia de dormit”. Tinda are rol de trecere, dar şi de bucătărie, prin adugarea unei plite la soba oarbă cu care, de regulă, se încălzea şi camera de locuit. Această sobă oarbă putea fi construită astfel încât să poată servi şi ca loc de afumătoare pentru carnea şi produsele din carne, în acest sens existând un compartiment special amenajat, care comunica cu hornul casei (casa Buru).
Referitor la orientarea caselor, în Adamclisi se întâlnesc trei situaţii:
- cu latura secundară la stradă şi faţada către grădină (casa Crăciun)
- cu faţada principală la stradă (casa Toroican)
- cu spatele la stradă şi faţada către curte (casa Buru)
În cele mai multe cazuri, planul caselor a fost amplificat prin adăugarea pe latura secundară dinspre curte a unei aplecători („polată”). Această „polată” poate avea o singură încăpere, care comunică cu restul casei (casa Toroican) sau poate fi extinsă mult şi compartimentată în două sau chiar trei încăperi. În unele situaţii, în aplecătoare este construit cuptorul de pâine (casa Crăciun).
Casele au prispă, care poate fi liberă (casa Toroican) sau cu galerie („gărduţ”) şi „foişor” (casa Crăciun). Uneori, prispa poate fi dezvoltată atât pe faţada principală, cât şi pe una din laturile secundare (casa Buru). Prispa are soclu înalt de circa 40-60 cm şi 6-8 stâlpi din lemn. Accesul pe prispă se realizează fie frontal, fie lateral, în cazul în care există şi „foişor”, şi este marcat prin 2-5 trepte din piatră. Acoperişurile caselor sunt în patru ape, iar învelitoarea este din olane sau ţiglă. Pazia din lemn este decorată cu motive geometrice traforate. Casele sunt construite din piatră (temelia, soclurile), chirpici şi ceamur (pereţii) şi lemn (tâmplăria uşilor şi ferestrelor, şarpanta, cosoroabele, podurile). Piatra se procura din cariera de la Şipote, pământul galben din malurile de pământ aflate la marginea satului, lângă Cetate, iar lemnul era adus din pădurile învecinate. Meşterii constructori erau localnici, tocmiţi cu ziua. Activitatea de întrajutorare, între rude şi vecini, la pregătirea chirpicilor necesari ridicării unei noi construcţii, era un fapt obişnuit în Adamclisi.
Anexele gospodăreşti sunt construite atât în spatele casei, cît şi în lateral, de multe ori fiind aflate într-o curte separată de cea în care se află casa. Aceste anexe sunt reprezentate de: grajdul pentru animale, saiaua pentru oi, porumbar, coteţul păsărilor („curnic”), cocina pentru porc, construcţii pentru porumbei („hulubar”), şopron pentru coceni, magazie pentru unelte, adăpost pentru lemne. Grajdul este amenajat uneori în prelungirea altor construcţii, iar beciul poate fi săpat în curte (casa Crăciun) sau sub una din camere (casa Buru).
În faţa casei, se află, de regulă, grădina de flori, iar în spate, grădina de legume şi zarzavaturi sau via. Gardurile sunt din scânduri sau scânduri fixate pe soclu de piatră. În sat, încă se mai păstrează, în stare bună şi amplasată la şosea, fântâna cu ghizduri şi arcadă din piatră, construită de localnicul Ivan Petcu, în anul 1909 (vezi foto).
NOTE:
- Carta verde a judeţului Constanţa, Editura „Ex Ponto”, Constanţa, 2000, p. 97.
- Ionel Matei, Monografia localităţii Adamclisi; valorificarea acesteia în procesul instructiv-educativ (ms.), Constanţa, 2002, p. 9.
- Ibidem, p.12.
- Strategia dezvoltării comunei Adamclisi (2006).
- Anca Ghiaţă, Toponimie şi geografie istorică în Dobrogea medievală şi modernă, în „Memoriile Secţiei de Ştiinţe Istorice”, seria IV, tom V, 1980, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1982, pp. 30, 49.
- N.T. Negulescu, Judeţul Constanţa în anii 1916 şi 1922 / 23. Expunere prezentată Consiliului Judeţean de către dl. N.T .Negulescu, prefectul judeţului Constanţa, Constanţa, Tipografia „Victoria” George I. Georgescu, 1924, p. 496.
- Constantin Cioroiu, Călători străini la Pontul Euxin, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1984, p.118.
- Ionel Matei, op.cit., p.15.
- Ibidem, p.16.
- N.T. Negulescu, op. cit., p. 496.
- Căpitanul M.D. Ionescu, Dobrogea în pragul veacului al XX-lea. Geografia matematică, fisică, politică, economică şi militară, Atelierele Grafice „I.V. Socecu”, Bucureşti, 1904, p. 325.
- Ionel Matei, op.cit., p. 31.
- Ibidem.
- N.T. Negulescu, op.cit., p. 498.
- Ibidem, pp. 499-500, 502.
- Ionel Matei, op. cit., pp. 33, 60.
- Ibidem.
- N.T. Negulescu, op. cit., p. 503.
- Ibidem, p. 500.
- Ionel Matei, op. cit., pp. 48, 64.
- Arhivele Naţionale, Fond Prefectura Constanţa, dosar nr. 62/ 1938, fila 47.
- Arhivele Naţionale, Fond Prefectura Constanţa, dosar 17/ 1939, fila 18 verso.
- Ionel Matei, op. cit., pp. 34, 36.
- Strategia dezvoltării…, p. 3.
Adamclisi – Casa nr. 1
Proprietar: Toroican Niculina (n. 1956); a moştenit casa de la tatăl său, Bădilă Vasile, care a şi construit-o în anul 1940, cu ajutorul rudelor. Tatăl proprietarei s-a născut în Adamclisi, dar părinţii acestuia erau originari din Vlaşca. Bunicii din partea mamei (Coman Maria, pe numele de fată, Bădilă dupa căsătorie) erau localnici din Adamclisi.
Casa se află pe Strada Ulmilor nr. 6 şi se învecinează cu: în faţă- familiile Măcreanu Lucia şi Bădilă Aurel; în dreapta- familia Cheval Ion; în stânga- familia Săceanu Florin.
Tipul de casă: tricelulară, cu două camere laterale şi tinda (sala) pe mijloc, având prispă fara parapet, dezvoltată pe toată faţada, prevăzută cu cinci stâlpi din lemn, cu capiteluri trapezoidale. Planul construcţiei a fost amplificat prin adăugarea, pe latura stângă a casei, unei aplecători („polată”), de fapt o singură cameră cu rol de bucătărie de iarnă, care comunică cu restul casei printr-o uşă, dar prezintă şi o altă uşă, prin care se intră din curte.
Fundaţia casei este din piatră, procurată din Cariera de la Şipote, iar pereţii din chirpici. Şarpanta este din lemn, iar acoperişul în patru ape este învelit cu olane. Deşi aplecătoarea face un corp comun cu casa, acoperişul acesteia este într-o singură pantă. Prispa este cimentuită şi prezintă un soclu înalt de cca 60 cm, vopsit cu gri, asemeni stâlpilor şi brâului aplecătorii. Faţada casei şi latura dreaptă sunt varuite cu alb, ca şi aplecătoarea, iar celelalte laturi ale casei sunt lipite cu pământ galben. Accesul în pod („podină”), care se desfăşoara pe toata casa, se face printr-o trapă din lemn, aflată pe prispă. Podul este din scânduri, cu grinzi aparente, vopsite cu verde. Cele trei camere sunt egale ca dimensiuni, iar în tindă, iniţial, s-a aflat o sobă oarbă, care încălzea şi camera de locuit (ce are perete comun cu aplecătoarea). Casa este orientată către Strada Ulmilor, având în faţă gradina cu flori. Pe mijlocul faţadei, chiar în dreptul uşii de la intrare, se face accesul pe prispă, cu ajutorul a patru trepte din piatră, cimentuite. De o parte şi de alta a uşii de la intrarea în casă se află câte o fereastră cu câte două „ochiuri” de geam, corespunzătoare celor două camere (camera de locuit şi camera „bună”), vopsite cu verde.
Grădina de legume şi zarzavaturi, precum şi via, se află în spatele casei, în timp ce anexele gospodăreşti se află poziţionate în stânga casei, într-o curte separată.
Gardul cu care este împrejmuită întreaga gospodărie este din scânduri (culoarea naturală a lemnului), cu soclu din piatră, netencuit, iar poarta este din fier forjat, vopsită cu gri. Casa are un aspect îngrijit şi se află într-o stare relativ bună.
Adamclisi – Casa nr. 2
Proprietar: Buru Dumitru (n. 1947); născut în Adamclisi, ca şi părinţii; a moştenit casa de la tatăl său, Enache Voicu (n.1900- d.1978). Casa este situată pe Strada Zorilor nr.6 şi a fost construită în anul 1890 de către bunicul proprietarului, Enache Gheorghe, originar din Vlaşca, stabilit la sfîrşitul secolului al XIX-lea în Adamclisi. Meşterii care au „ridicat” casa erau din sat, meseriaşi tocmiţi cu ziua. Vecini: în faţă- familiile Petcu Gheorghe şi Primejdie Constantin; în stânga- familia Dincă Maria. Tipul de casă: tricelulară, cu prispă dezvoltată pe toată faţada şi pe latura dreaptă. Din punct de vedere planimetric, casa prezintă trei camere de dimensiuni egale: tinda (sala) mediană, camera „curată” şi camera de locuit. În tindă, încă mai există soba oarbă care încalzeşte şi camera de locuit. Prispa de la faţadă este prevăzută cu parapet din scânduri şi soclu din piatră,cimentuit, în timp ce prispa de pe latura dreaptă nu are parapet (prispă liberă) şi nici soclu. Acoperişul în patru ape este susţinut de opt stâlpi, şapte din lemn (originali) şi unul din beton, adăugat în urmă cu câţiva ani. Iniţial, casa a fost învelită cu olane, dar în în urmă cu 30 de ani, acestea au fost înlocuite cu ţigle. Fundaţia casei este din „piatră vânătă”, adusă din cariera de la Şipote, iar pereţii din chirpici. Şarpanta este din lemn. Casa este orientată cu faţa spre grădina de legume şi vie şi cu spatele la uliţă. Accesul pe prispă se face central, prin două trepte de piatră şi o portiţă, amplasate în dreptul uşii de la intrarea în casă. Uşa şi ferestrele păstrează tâmplăria originală. Ferestrele sunt în număr de şase la faţadă, două cu cîte un „ochi” de geam, corespunzătoare tindei, şi câte patru cu două „ochiuri” (ferestre duble), pentru celelalte camere. Pe latura mică, cu prispă libera, se află încă o fereastră dublă, corespunzătoare camerei „curate”. Pe o porţiune a prispei de la faţadă, în dreptul camerei de locuit, a fost amenajată o mică bucătărie de vară, prin înălţarea parapetului până la streaşină. Camerele au tavan din scânduri, iar podul se întinde pe toată casa. Accesul în pod se face de pe prispă. Podeaua tindei şi a camerei de locuit este din pământ, iar cea a camerei „bune” este din scânduri (duşumea). Faţada şi latura casei prevazută cu prispă libera sunt varuite în alb, iar celelalte laturi ale casei sunt doar lipite cu pământ galben. Gardul şi poarta sunt din scânduri, lăsate în culoarea naturală a lemnului.
Deşi are un aspect îngrijit, casa se află într-o stare mediocră
Adamclisi – Casa nr. 3
Proprietar: Crăciun Ion (n. 1950); a moştenit casa de la tatăl sau, Crăciun Anton, care a cumpărat-o de la preotul Preoţescu Gheorghe, cel care a fost primul preot al parohiei din Adamclisi. Casa este construită în primii ani ai secolului al XX-lea şi se află situată pe Strada Decebal, colţ cu Strada Morii, la nr.26; este orientată cu latura dreaptă spre Şoseaua Naţională, iar cu faţada spre Strada Morii. Vecini: în dreapta- familia Popescu Marian; în stânga- clădirea Morii; în faţă- familia Leahu Ion. Fundaţia casei este din piatră, pereţii din chirpici, iar şarpanta din lemn. Casa a fost reparată în urmă cu 25 de ani, dar s-au păstrat stâlpii („popi”), galeria prispei, frontonul şi pazia din lemn, cu traforuri triunghiulare. Tipul de casă: tricelulară, cu prispă dezvoltată pe toată faţada şi balcon (foişor) cu fronton din lemn. Cele trei camere, de dimensiuni egale, sunt repartizate astfel: la mijloc tinda (sala), în stânga tindei camera de locuit, iar în dreapta, camera „bună” sau „odaia bună”, care avea şi o fereastră către stradă. În tindă, până acum câţiva ani s-a aflat soba oarbă, care încălzea şi camera de locuit. În prezent, doar camera de locuit este încălzită cu o sobă de teracotă, celelalte două încăperi neavând nicio sursă de încălzire. Iniţial, podelele camerelor au fost din pământ galben, iar acum sunt din scânduri, ca şi tavanul, care este vopsit cu verde. Fiecare încăpere prezintă câte două ferestre (cu două „ochiuri” de geam- ferestrele camerelor şi un singur „ochi”- ferestrele tindei). Planul casei a fost amplificat prin adăugarea pe latura stângă a unei aplecători („polată”), unde a fost amenajată bucătaria; în continuarea acestei bucătarii se află o altă încăpere, unde a fost construit cuptorul de pâine, aflat încă în uz. Pe latura lungă a acestei aplecători, se află o uşă de acces şi două ferestre, având tâmplăria vopsită cu verde. Prispa prezintă opt stâlpi („popi”) din lemn şi „gărduţ” din scânduri înguste, dispuse într-o reţea de romburi. Foişorul are fronton din lemn, prevăzut cu două orificii, care permit accesul porumbeilor în podul casei. Soclul este înalt de circa 40 cm şi cimentuit. Accesul pe prispă se face atât lateral, pe latura dreaptă, cât şi central, prin două trepte din piatră, cimentuite şi poziţionate în faţa uşii. În spatele casei, având perete comun cu camera de locuit, se află o altă construcţie cu două camere, cu prispă liberă şi stâlpi din lemn. Sub aceste două camere este săpat un beci, al cărui acces se află în exterior, în dreptul uneia dintre ferestre. Acoperişul casei este în patru ape, învelit cu ţiglă, iar al foişorului este în două ape.
Faţada casei şi latura dinspre stradă sunt văruite cu alb. În faţa casei se află o gradiniţă cu flori, iar în spate, grădina de legume şi via. Gardul care împrejmuieşte întreaga gospodărie este realizat din scânduri, fixate pe un soclu de piatră.
Casa se află într-o stare bună şi are un aspect îngrijit.
Autor: dr. Cerasela Dobrinescu, muzeograf MAP Constanţa
