Satul Urluia este situat în partea de SV a judeţului, la o distanţa de 67 km de municipiul Constanţa, iar din punct de vedere administrativ aparţine de comuna Adamclisi. Accesul către Adamclisi se realizează pe DN 3, Constanţa-Adamclisi-Ostrov, care traversează satul.
Conform datelor oficiale furnizate de către Primăria Adamclisi, la nivelul anului 2006, satul Urluia avea o suprafaţă totală de 1258 ha şi o populaţie de 337 de persoane.1
Cadrul natural al satului Urluia este foarte asemănător cu cel al comunei Adamclisi, distanţa dintre cele două localităţi fiind de doar 3 km. Urluia, ca şi Adamclisi, se află situată într-o zonă de podiş şi câmpie, iar teritoriul extravilan al localităţii este fragmentat de o reţea de văi, între care cea mai importantă este Valea Urluia. Chiar daca prezintă doar pe alocuri câte un fir de apă permanent, această vale este foarte importantă, deoarece către ea converg şi celelalte văi. Clima este specifică Dobrogei de Sud, cu veri călduroase şi aride, şi ierni geroase.2
Numele satului este strâns legat de valea cu acelaşi nume şi se referă la la zgomotul pe care îl face apa care se adună aici în timpul ploilor, zgomot asemuit de localnici cu cel făcut atunci cînd se obţine “urluiala”, hrana pentru animale.3
Satul este menţionat sub numele de “Ugurlu” în defterul (registru turcesc) din anul 1573, în care sunt enumerate satele obligate sa predea Porţii, prin “gelebkeşani” desemnaţi, un anumit număr de oi în anul respectiv. O altă denumire, cea de “Ogurlu”, apare în defterul din anii 1675 şi 1676, în care sunt menţionate doar satele care erau obligate să dea anumite cantităţi de orz pentru cei doi ani.4
Nu se cunoaşte data exactă a întemeierii satului Urluia, dar documentele atestă faptul că acestă localitate a fost locuită de cerchezi până la 1878.5 După plecarea acestora, în special începând cu anul 1880, în satul Urluia, ca şi în Adamclisi, au fost aduşi locuitori din zona Sibiului şi a Făgăraşului.
Astfel, într-o Espunere generală a situaţiunei judeţului Constanţa, făcută în data de 18 ianuarie 1881 de către Prefect, este amintit faptul că în Urluia, sat care la acea dată făcea parte din Plasa Silistra, erau şi patru familii române din Transilvania.6 Câţiva ani mai târziu, în anul 1897, Urluia este menţionată, alături de alte localităţi din Constanţa şi Tulcea, între satele populate cu români veniţi din Banat şi Ţara Oltului.7
În acelaşi an, 1897, Urluia avea aspectul unui „sat mic, cu casele scunde, urâte şi aşezate neregulat”, având o suprafaţă totală de 592 ha, din care 40 ha erau ocupate de vatra şi grădinile satului. Populaţia satului era de 165 suflete, reprezentând 48 de familii, ce aveau ca ocupaţie de bază păstoritul şi creşterea vitelor.8
În anul 1916, potrivit Expunerii făcute de Prefectul N.T. Negulescu, satul Urluia, care aparţinea din punct de vedere administrativ de comuna Adamclisi, avea o suprafaţă totală de 1399 ha şi un număr de 405 locuitori, majoritatea români, şi doar 34 aparţinând altor etnii. În ceea ce priveşte situaţia locuinţelor, pentru aceeaşi perioadă s-au constatat următoarele: 22 de case cu o cameră, 42 de case cu două camere, 19 case cu mai multe camere, 4 bordeie şi 88 de grajduri şi şoproane.9
La câţiva ani de la terminarea Primului Război Mondial, în anul 1922, potrivit aceluiaşi document, datele sunt uşor modificate: 447 de locuitori, 63 de case cu o cameră, 27 de case cu două camere, 15 case cu mai multe camere şi 61 de grajduri şi şoproane.10
În ceea ce priveşte educaţia, la începutul secolului al XX-lea, în anul 1905, în Urluia a fost înfiinţată o şcoală cu 5 clase, care funcţiona într-un local propriu, ce fusese clădit încă din anul 1904, din cotizaţiile locuitorilor, totalul cheltuielilor ridicându-se la 4000 lei. Această şcoală, în anul 1916, avea un învăţător calificat.11
Înfiinţarea băncilor populare, în anii 1904 şi 1907, la Adamclisi şi Cherim-Cuius (Zorile), a fost urmată de înfiinţarea în anul 1907, la Urluia, a Bancii “Coroana de Oţel”, care în anul 1916 avea 80 de memebri şi un capital de 62000 lei.12
În anul 1933, la iniţiativa preotului Gheorghe Preoţescu din Adamclisi, la Urluia a început construcţia unei biserici din piatră şi cărămidă, ce urma sa poarte hramul “Sf. Apostoli Petru şi Pavel”.13 Într-un document din Fondul Primăriei Băneasa, aflat la Arhivele Naţionale Constanţa, se precizează faptul că, la 21 aprilie 1933, primarul comunei Băneasa, a fost invitat să asiste la punerea “pietrei fundamentale” a bisericii din satul Urluia.14 În realitate, însă, construcţia acestei biserici nu a fost finalizată niciodată. În anul 1938, lucrările au fost sistate, iar ruinele acestei biserici există şi astăzi în centrul satului Urluia.
În perioada interbelică situaţia administrativă a satului Urluia a ramas neschimbată, aşa cum apare şi într-un Tablou de împărţire administrativă a judeţului Constanţa, cu modificările făcute până la 1 iulie 1936, potrivit căruia Urluia, alături de satele Adamclisi şi Zorile, făcea parte din comuna Adamclisi, aflată în Plasa Traian.15
În ceea ce priveşte populaţia, într-un Tablou cu numărul sufletelor aflate la 1 ianuarie 1939 în comunele din cuprinsul Plasei Traian, statistica referitoare la satul Urluia arăta astfel: 699 de “suflete”, din care 347 bărbaţi, 352 femei, iar din punct de vedere etnic, 662 erau români, iar 35 de etnie turcă.16
Anii Războiului, precum şi perioada imediat următoare, dar şi anii regimului comunist, au însemnat pentru Urluia o importantă scădere demografică.17
În prezent, în satul Urluia există aproximativ 120 de case, o şcoală primară şi o grădiniţă şi se are în vedere construirea unui dispensar medical şi a unui cămin cultural.18
Biserica din localitate, construită în anii 1995-2001, cu sprijinul comunităţii şi al Primăriei Adamclisi, a fost sfinţită pe 22 iulie 2001 şi se află situată în acelaşi perimetru cu ruinele bisericii nefinalizate.19
Ocupaţiile de bază ale locuitorilor sunt cultivarea plantelor, în special grădinăritul, şi creşterea animaleleor. Până în anul 1996, o parte însemnată a locuitorilor îşi desfăşurau activitatea în cariera de diatomită de la Urluia, dar odată cu sistarea lucrărilor de extracţie şi prelucrare a diatomitei, această îndeletnicire a fost abandonată.20
În ceea ce priveşte arhitectura tradiţională a satului, tipul de casă cel mai răspândit în Urluia este cel cu trei camere: două laterale (camera curată şi camera de locuit) şi tinda sau „sala” mediană. Tinda, în care se afla şi gura sobei oarbe, avea rol de trecere, dar şi de bucătărie, prin împărţirea ei în două, în urma acestei împărţiri creându-se un nou spaţiu în partea din spate. Pe toată faţada casei, de regulă, este dezvoltată o prispă, ridicată pe un soclu de piatră, prevăzută cu şase sau opt stâlpi din lemn şi cu parapet („galerie”) din lemn, decorat cu traforuri (vezi casa Stănilă Aurel). Uneori, prispa prezintă foişor („balcon), în acest caz, accesul pe prispă făcându-se lateral, prin două-trei trepte din piatră şi o portiţă din lemn (vezi casa Banciu Aron).
Un alt tip de casă întâlnit în Urluia este casa cu trei camere, căreia i s-a amplificat planul prin adăugarea altor camere (una sau două), fie în spatele casei, fie pe latura secundară dinspre interiorul curţii. Aceasta este casa cu aplecătoare (vezi casa Stănilă Ion). În unele cazuri (casa Banciu), în aplecătoarea aflată pe latura din spate a casei este amenajat grajdul.
Casele au temelia din piatră şi pereţii din chirpici şi ceamur. Acoperişurile sunt în două sau patru ape şi sunt învelite cu olane sau ţiglă. Şarpanta şi cosoroabele sunt din lemn.
Faţada pricipală a caselor, văruită în alb, este orientată de obicei spre curte şi mai rar spre uliţă. Camera de “la stradă” este, de regulă, camera curată, iar în acest caz, peretele de pe această latură a casei prezintă o fereastră.
Toate casele au pod construit din lemn, stuf şi ceamur, iar accesul în pod se face de pe prispă, printr-o trapă de lemn (casa Stănilă Aurel).
Anexele întâlnite în cadrul gospodăriilor sunt amplasate fie în faţa casei, fie în lateral şi sunt reprezentate de: coteţul păsărilor (“curnic”), cocina pentru porc, grajdul pentru animale, magazia sau şopronul pentru unelte, porumbarul. Cuptorul de pâine, construit din chirpici, cu lipitură de pământ galben, se intâlneşte în majoritatea cazurilor, si este amplasat fie în curte, lângă celeleate anexe (casa Cimpoi Constantin), fie în continuarea casei, lângă aplecătoare (casa Stănilă Ion). Beciul apare fie săpat sub casă, întinzăndu-se sub tindă şi una din camere, fie săpat în grădină.
Grădinile sunt delimitate de restul curţii printr-un gard şi sunt amplasate fie lateral, fie în spatele casei. Grădina cu flori se află în faţa casei şi este închisă cu un gărduţ.
Materialele folosite la construcţia caselor şi anexelor gospodăreşti au fost: piatra pentru temelie şi soclurile gardurilor, procurată din cariera de la Şipote, chirpicii şi ceamurul pentru pereţi, lutul pentru lipitură, lemnul pentru tâmplărie, şarpantă, şi cosoroabe, şi olanele, stuful şi ţigla pentru învelitoarea acoperişului. În sat, la răspântiile uliţelor, se întâlnesc fântâni cu “sul”, având acoperiş din tablă, ghizduri şi postament din piatră, care sunt folosite de întreaga comunitate din Urluia.
NOTE:
- Strategia dezvoltării comunei Adamclisi (2006).
- Ionel Matei, Monografia localităţii Adamclisi; Valorificarea acesteia în procesul instructiv-educativ, (ms), Constanţa, 2002, p.11.
- Informator de teren, Ştefan Constantin, n.1923, sat Urluia; vezi şi Ovidiu Dunăreanu, Cu bucuria în suflet, Editura „Paralela 45”, 2008.
- 4). Anca Ghiaţă, Toponimie şi geografie istorică în Dobrogea medievală şi modernă, în „Memoriile Secţiei de Ştiinţe Istorice”, seria IV, tom V, 1980, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1982, pp. 30, 55.
- N.T. Negulescu, Judeţul Constanţa în anii 1916 şi 1922 / 23. Expunere prezentată Consiliului Judeţean de către dl. N.T. Negulescu, prefectul judeţului Constanţa, Tipografia „Victoria” George I. Georgescu 1924, p.496.
- Stoica Lascu, Mărturii de epocă privind istoria Dobrogei, vol. I (1878-1916), Muzeul de Istorie Naţională şi Arheologie Constanţa, 1999, p.118.
- Ibidem, p. 216.
- Grigore Gr. Dănescu, Dicţionarul geografic, statistic, economic şi istoric al judeţului Constanţa. Partea a II-a, Tipografia şi Fonderia de Litere „Thoma Basilescu”, Bucureşti, 1897, pp. 742-743.
- N.T. Negulescu, op. cit., pp. 497, 499.
- Ibidem, p. 500.
- Ibidem, p. 501.
- Ibidem, p. 502.
- Ionel Matei, op. cit., p. 77.
- Arhivele Naţionale, Direcţia Judeţeană Constanţa, Fond Primăria Comunei Băneasa, dosar nr. 11/ 1933, f. 29.
- Arhivele Naţionale, Direcţia Judeţeană Constanţa, Fond Prefectura Constanţa, dosar nr. 62 / 1938, f. 47.
- Ibidem, dosar nr.17 /1939, f. 18 verso.
- 17.. Ionel Matei, op. cit., p. 60.
- Strategia dezvoltării….
- Ionel Matei, op. cit., p. 60.
- Ibidem, p .43.
Urluia – Casa nr. 1
Proprietar: Banciu Aron (n.1930, în Urluia); casa este moştenită de la tatăl său, Banciu Gheorghe (decedat în anul 1972, la 65 ani), care a şi construit-o în jurul anului 1930, cu meşteri veniţi din Ion Corvin. Casa este situată pe Str. Carol I nr.3 şi se învecinează cu: în faţă- fam. Pătrăchiţă Nicolae, în spate- fam. Moldovan Ion, în dreapta- fam. Bădilă Anastasia, în stânga- Şcoala şi Grădiniţa.
Tipul de casă: tricelulară, cu prispă pe toată faţada principală şi foişor. Planul casei a fost amplificat prin adăugarea în spatele casei, ulterior construcţiei iniţiale, a unei aplecători, necompartimentate, în care a fost amenajat grajdul. Casa este orientată cu faţada principală către curte şi latura mică spre stradă. Pe această latură dinspre stradă se află, alături de fereastra dublă de la camera „bună”, şi uşa de acces în grajdul care se desfăşoară pe toată latura din spate a casei. Fundaţia casei este realizată din piatră, iar pereţii din chirpici şi ceamur, cu liant de pământ galben. Şarpanta este din lemn. Acoperişul în patru ape este învelit pe laturile lungi (faţă şi spate) cu ţiglă, iar în părţile laterale cu olane. Frontonul, bătut cu scânduri şi având două orificii pentru accesul porumbeilor în podul casei, prezintă acoperiş în două ape, învelit cu ţiglă. Cele trei încăperi sunt de dimensiuni egale, repartizate astfel: la mijloc, tinda sau „sala”, cu rol de trecere, dar şi de bucătărie, în stânga tindei, camera de locuit, iar în dreapta, pe latura dinspre stradă a casei, camera „bună” sau camera „curată”. Tinda are podeaua din pământ, în timp ce podelele camerelor sunt realizate din scânduri (duşumea). Tavanul este din scânduri în toate cele trei încăperi. În tindă, s-a aflat pană până acum 20 de ani gura sobei oarbe, care încălzea şi camera de locuit. Accesul în pod se face din tindă, printr-o trapă din lemn. Faţada este văruită în alb, cu brâu din pămînt galben, iar celelate laturi ale casei sunt doar lipite cu pământ galben. În centrul faţadei se află uşa de la intrare, având în acelaşi cadru de lemn şi ferestrele de la tindă, iar de o parte şi de alta a uşii, egal distanţate, se află ferestrele corspunzătoare celor două camere, alcatuite din câte trei „ochiuri” de geam. Tâmplăria uşilor şi a ferestrelor este vopsită în verde. Prispa din pământ bătut se desfăşoară pe toată faţada şi prezintă galerie din lemn, din scânduri traforate, şi soclu, înalt de circa 40 cm, cimentuit. Cei opt stâlpi (şase de la prispă, doi de la foişor) sunt din lemn, simpli, lăsaţi în culoarea naturală a lemnului. Accesul pe prispă se face lateral, prin foişor, fiind marcat de două trepte din piatră şi o portiţă din scânduri traforate. Casa păstrează tâmplăria originală, atat la prispă cât şi la ferestre si uşi. De-a lungul anilor, au suferit intervenţii: soclul (cimentuire), acoperişul, prin schimbarea parţială a olanei, şi podelele camerelor, prin adăugarea duşumelei. În faţa casei, se află grădina, lăsată în paragină, şi o parte din anexele gospodăreşti.
Gardul este din piatră nelegată, cimentuit doar pe „coamă”, iar poarta dublă este din scânduri.
Casa se află într-o stare de avansată degradare.
Urluia – Casa nr. 2
Proprietar: Stănilă Aurel (n. 1928- d. 2008); a moştenit casa de la părinţii săi, care au fost mocani din zona Sibiului, veniţi în Urluia în jurul anului 1920, când au cumpărat şi casa de la un localnic. Casa este situată pe Str. Libertăţii (Principală), la intrarea în sat, dinspre Adamclisi, fiind situată peste drum de Şcoală şi Grădiniţă.
Tipul de casă: tricelulară, cu prispă dezvoltată pe toată faţada principală, prevăzută cu galerie din scânduri traforate şi şase stâlpi din lemn. Fundaţia este din piatră, iar pereţii casei din chirpici. Şarpanta este din lemn. Acoperişul în patru ape este învelit cu ţiglă şi prezintă pazie traforată din lemn. Casa este orientată cu latura mică spre stradă şi cu faţada principală către grădina cu flori şi curte. Cele trei camere, două laterale şi tinda („sala”) mediană, sunt de dimensiuni egale. Camera dinspre stradă este cea „curată”, iar camera de pe latura dinspre curte a casei este camera de locuit. Tinda şi camera de locuit au podelele din scânduri (duşumea), iar în cealaltă cameră încă există podea din pământ, cu lipitură de pământ galben. Tavanul este din scânduri. Uşa de la intrare în casă, amplasată pe mijlocul faţadei şi având de o parte şi de alta ferestrele corespunzătoare tindei şi celor două camere, creează o simetrie evidentă. Prispa prezintă galerie din scânduri traforate, vopsite, ca şi restul tâmplăriei, cu verde. Cei şase stâlpi de susţinere ai acoperişului sunt din lemn, vopsiti cu negru. Soclul este din piatră, cimentuit, înalt de circa 30 cm. Accesul pe prispă se face frontal şi este marcat prin două trepte din piatră şi o portiţă din lemn. Pe prispă se află şi gura de intrare în pod, care se întinde pe toată casa. În spatele casei, a fost amenajată o aplecătoare, un fel de adăpost, care nu comunică cu restul casei, având doar rol de bucătărie de vară. Prin această aplecătoare se face accesul în beci, care este săpat doar sub camera de locuit. Faţada casei este văruită cu alb, două laturi ale casei sunt lipite cu pământ galben, iar latura dinspre stradă este cimentuită. În faţa casei, de o parte şi de alta a treptelor de acces pe prispă, se află câte o mică grădină de flori, separată de restul curţii printr-un gard din sârmă. În partea stângă a casei se află grădina de legume şi zarzavaturi, împrejmuită de un gard din scânduri.
Gardul întregii gospodării, văruit cu alb, este realizat din scânduri, având soclu şi stâlpi din piatră, iar cele două porţi sunt din scânduri. Casa se află în stare bună.
Urluia – Casa nr. 3
Proprietar: Stănilă Ion (n. 1943), a cumpărat casa în anul 1977, de la copiii fostului proprietar, care a murit în acelaşi an. Casa este situată pe Str. Libertăţii la nr. 25 şi a fost construită în jurul anului 1945.
Tipul de casă: tricelulară, cu prispă pe toată faţada principală; planul iniţial al casei a fost dezvoltat prin adăugarea unei aplecători pe faţada secundară (latura mică) dinspre interiorul curţii. Casa este orientată cu latura mică spre stradă, având deschiderea către grădina de legume şi curte.
Fundaţia casei este realizată din piatră, iar pereţii din chirpici şi ceamur. Şarpanta este din lemn. Acoperişul în patru ape este învelit cu ţiglă. Pazia din lemn prezintă traforuri geometrice. Cele trei camere, de dimensiuni egale, sunt repartizate astfel: tinda sau „sala” mediană, având în partea dreaptă camera „bună”, iar în partea stângă, lipită de aplecătoare, camera de locuit. În tindă s-a aflat, până acum câţiva ani, gura sobei oarbe, care încălzea şi camera de locuit. Camerele au podelele realizate din duşumea („podină”), iar ca sisteme de încălzire, există o sobă de teracotă şi un godin din fontă. Tâmplăria uşii şi a ferestrelor este cea originală şi este vopsită cu verde. Ferestrele corespunzătoare camerelor sunt compuse din câte trei „ochiuri” de geam, iar cele ale tindei sunt simple, în număr de două, fiind fixate în ancadramentul uşii de la intrare. Accesul în pod, care se desfăşoară pe toată casa, se face din tindă. Prispa, dezvoltată pe toată faţada principală, este prevăzută cu galerie din scânduri traforate şi soclu din piatră, cimentuit, înalt de circa 60 cm. Stâlpii de susţinere sunt în număr de şase si prezintă capiteluri trapezoidale. Accesul pe prispă se face atât central, prin trei trepte din piatră, cât şi lateral, printr-o portiţă amplasată în dreptul uşii de la aplecătoare. Aplecătoarea a fost construită în continuarea camerei de locuit, având perete comun cu aceasta, deşi nu comunică cu restul casei. Rolul aplecătorii este acela de bucătărie pe timp de iarnă, dar şi de cameră de locuit pentru bătrâni; prezintă uşă de acces şi o fereastră dublă. Casa a suferit câteva intervenţii, ulterioare construcţiei iniţiale: refacerea pereţilor exteriori (cimentuire), înlocuirea olanelor cu ţiglă şi unele reparaţii la şarpantă.
Faţada principală este văruită în alb, iar celelalte laturi sunt cimentuite. În faţa casei, se află grădina de legume şi zarzavaturi, împrejmuită cu un gard din scânduri, iar în stânga sunt grupate unele anexe gospodăreşti. Gardul întregii gospodării este realizat din scânduri, pe soclu din piatră.
Casa se află într-o stare bună.
Autor: dr. Cerasela Dobrinescu, muzeograf MAP Constanţa
