În satul tradițional, activitățile legate de industria casnică textilă trebuiau să se isprăvească în Săptămâna Patimilor, deoarece în această perioadă întreaga atenție era concentrată asupra curățeniei trupești și sufletești, precum și asupra pregătirii preparatelor tradiționale.
Miercurea Mare era ultima zi în care se mai putea toarce lâna, cânepa și inul. Conform tradiției, femeile și fetele leneșe care nu au reușit să toarcă ceea ce aveau de tors până în această zi, în special cânepa, erau pedepsite de Joimăriță, nume care provine de la Joia Mare sau Joi-Mare.
În imaginarul popular, Joimărița era o femeie hâdă, cu capul mare, părul lung și despletit, cu dinții lați și gura căscată. Sălășluia în pădurile neatinse de topor și neumblate de picior de om de unde ieșea doar în ajunul Joii Mari, pentru a verifica hărnicia celor care trebuiau să se îngrijească de torsul firelor pentru țesut. Cele care nu-și îndepliniseră atribuțiile erau pedepsite cumplit de către Joimăriță, prin pârlirea degetelor, mâinilor și părului, precum și aruncarea în foc a fuioarelor netoarse. Ca o întruchipare a Joimăriței, o femeie bătrână din sat mergea la casele cu fete mari și dădea foc cânepii netoarse. Nu scăpau de furia Joimăriței nici flăcăii sau bărbații leneși care nu reparaseră gardurile până de ziua ei sau nu se îngrijiseră cum trebuie de vite în timpul iernii.
Pentru că în Joia Mare se face, în unele zone, ultima pomenire din Postul Mare a celor răposați, se spune că Joimărița patrona așa numitele Focuri de Joimari, aprinse pentru fiecare mort în parte: în curți, grădini, cimitire sau în curtea bisericii.
