Etimologia cuvântului maramă provine din limba turcă – „mahrama” – desemnând fâșia de voal fin din mătase cu care femeile își acopereau capul. Din limba turcă a pătruns și termenul borangic – „bürüncük” – pentru fibrele obținute din gogoșile viermilor de mătase.
Purtată încă din secolele XVII-XVIII de către boierime, marama a fost adaptată posibilităților lumii satului tradițional, devenind piesa de rezistență a gătelii capului pentru zilele de sărbătoare, în Oltenia, Muntenia, jumătatea sudică a Moldovei, Dobrogea, dar și în unele zone ale Ardealului.
Maramele sunt piese de port lucrate în gospodăria țărănească, dar numai de către femei specializate în această îndeletnicire. Simbol al femeii măritate, marama se așeza pe capul acesteia în cadrul ceremonialului nunții. Maramele destinate primilor ani de căsătorie erau decorate pe o suprafață mai întinsă, în comparație cu cele destinate femeilor mai în vârstă, care erau ornamentate mai simplu.
Marama prezentată, cu o lungime de peste trei metri și jumătate, este țesută în două ițe, având atât urzeala, cât și băteala din borangic, iar ornamentele sunt alese cu acul, cu bumbac. Câmpurile decorative de la capete prezintă motive geometrice dispuse în rețea, respectând legile simetriei și alternanței decorative, iar centrul piesei este presărat cu ornamente florale mărunte.
Marama din zona Muscel-Argeș se purta cu un capăt lăsat liber în față, iar celălalt petrecut pe sub bărbie, peste umăr și apoi pe spate.
Piesa, lucrată în primul sfert al secolului al XX-lea, a fost achiziționată de Muzeul de Artă Populară Constanța în anul 2004, în cadrul unei colecții ample de port popular din zona etnografică Muscel-Argeș.
