Colindele dupa datina strabuna

În paralel cu pregătirile de sărbătoare din gospodărie, încă de la începutul postului Crăciunului sau de la Sfântul Nicolae, se constituiau cetele de colindători, care se reînnoiau an de an. În Dobrogea de Sud, erau niște reguli nescrise, pe care trebuia să le respecte fiecare dintre membrii grupului.

Flăcăii din ceată trebuiau să fie buni cântăreți, dar și să aibă o conduită morală ireproșabilă în societate, să fi făcut armată (criteriu valabil doar în anumite așezări), să știe să scrie și să citească, să nu aibă vreun defect fizic sau psihic și să locuiască în sat.

Membrii cetei trebuiau să participe la toate repetițiile, să dea ascultare șefului de ceată, să nu creeze probleme, să fie atenți la cântarea colindelor, să nu producă vreo stricăciune sau furt gospodarilor pe care îi colindau, să nu ascundă din banii primiți pentru colindat. Iar pentru că gazdele îi cinsteau pe colindători cu un păhărel de vin ori de țuică, flăcăii trebuiau să bea cu măsură, pentru a nu se îmbăta și a periclita în acest fel buna reputație a cetei.

Textele colindelor, cântate în curțile gospodarilor, erau transmise din generație în generație, iar intervențiile de orice fel nu erau permise, fiind considerate mari păcate. Mărturie stau cuvintele învățătorului Constantin Măldărescu din comuna constănțeană Oltina, care în 1896, răspunzând la Chestionarul lui Nicolae Densușianu, sublinia că „într-o colindă nu se schimbă nici un cuvânt, iar dacă greșesc, gazda colindată se crede prin aceasta insultată și le face observații, iar uneori chiar îi gonesc”.

Ajunul Crăciunului avea o importanță covârșitoare. În dimineața acestei zile, cei mici porneau la colindat cu „Bună dimineața la Moș Ajun“. Cetele de flăcăi colindau din seara Ajunului până în zorii primei zile de Crăciun. Colindele se cântau la ușă, la fereastră și în ogradă.

Dacă cineva nu primea colindători, era descolindat. Cei care refuzau să primească vestea Nașterii Domnului erau „sancționați” nu doar de colindători, ci și de întreaga comunitate de gospodari, care, pe diferite căi, afla de gestul consătenilor.

De cele mai multe ori, colindătorii se răzbunau pe cei neospitalieri printr-un colindat invers, în care tradiționalele urări de sănătate și prosperitate erau înlocuite cu cele prin care se invocau boala, sărăcia, ghinionul. Uneori se răzbunau prin imitarea țipătului cucuvelei, lovirea casei cu bulgări de zăpadă sau de pământ, deschiderea porților curților pentru a fugi animalele și a se rătăci prin sat sau pe câmp, precum și legarea porților gazdelor neospitaliere pe dinafară.

Printre frumoasele tradiții de Crăciun se numără și mersul cu Steaua. Aceasta era confecționată din stinghii de lemn și hârtie colorată având în centru o iconiță care reda scena Nașterii Pruncului Iisus Hristos. Steaua era fixată în capătul unui băț și purtată de colindători ca un steag. Cu Steaua mergeau de obicei băieții mai mărișori, între Crăciun și Anul Nou. Se credea că primirea colindătorilor cu Steaua aduce binecuvântări nenumărate gazdelor: sănătate și bucurie sufletească.

Darurile strânse la colindat – mere, nuci, colaci și chiar roșcove – erau puse în traistă, unul din obiectele esențiale din recuzita colindătorului tradițional.

În Dobrogea, cei mici purtau trăistuțe simple pentru daruri atârnate la gât, confecționate din pânză. În satele în care se țesea la război (Dunăreni, Aliman, Vlahi, Izvoarele, Oltina), trăistuțele erau lucrate în patru ițe, tivite la marginea de sus, având o baieră de lână cu care se atârnau de gât.

Cei mici aveau și un băț cu care băteau în porți și, în unele cazuri, se apărau de câinii de pe uliță. După cum aflăm din studiul „Cultură spirituală. Obiceiuri. Obiceiul colindatului” (autori dr. Maria Magiru și Călin Sabin), cuprins în lucrarea „Dobrogea, studiu etnografic. Volumul I. Românii autohtoni” (coord. dr. Maria Magiru), editată de Muzeul de Artă Populară Constanța, bățul folosit de micii colindători era confecționat din lemn moale (salcie sau plop). Acesta era înfrumusețat cu crestături realizate cu cuțitul sau fierul înroșit de către părinți sau frații mai mari. În ultima vreme, bățul a devenit o simplă bucată de lemn cioplit.

În Dobrogea, a existat o varietate mare de colinde (colinde de fată, de tineri căsătoriți, de mort, de străin, de cioban, de pescar ș.a.), în care însă elementul religios nu este foarte pregnant. Explicația este oferită în volumul „Dobrogea, studiu etnografic. Românii autohtoni”, editat de Muzeul de Artă Populară Constanța: „Deși Dobrogea a fost primul pământ românesc creștinat, totuși prezența colindelor religioase, inclusiv a elementelor și termenilor de origine creștine în colinde este mult mai redusă decât în celelalte provincii datorită condițiilor mai puțin prielnice practicii bisericești pe care acest ținut le-a oferit”.