Muzeul de Artă Populară Constanța deține în patrimoniul său icoane pictate pe sticlă, pictate de către țărani pentru țărani, dar și icoane pictate pe lemn, realizate de buni cunoscători ai erminiilor.
Icoanele pe sticlă, datate de la sfârșitul secolului al XVIII-lea până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, provin din vestitele centre de iconari din Transilvania: Nicula, Gherla, Scheii Brașovului, Mărginimea Sibiului, Maierii Albei Iulia, Făgăraș, Țara Oltului și Valea Sebeșului.
Icoanele pe lemn, pictate în mănăstiri și în ateliere rurale și urbane românești, rusești, grecești și din Peninsula Balcanică, au și ele o vechime considerabilă, datând din veacul al XVIII-ea și din secolul al XIX-lea.
Afectate de trecerea anilor, de fumul candelelor, de microorganisme xilofage (carii) sau de condițiile improprii în care proprietarii lor inițiali le-au păstrat, unele icoane au nevoie de restaurare.
Restaurarea icoanelor, fie că sunt pictate pe sticlă sau pe lemn, este o activitate dificilă, care implică o serie de etape stricte.
Pentru fiecare lucrare care necesită intervenții, restauratorul cu o pregătire temeinică în domeniu, absolvent de studii superioare în domeniu, dublate de stagii de perfecționare, trebuie să facă un proces-verbal, care trebuie înmânat unei comisii de restaurare. În raport, specialistul prezintă metodologia de conservare și restaurare înainte, în timpul și după restaurarea icoanei.
În cazul unei icoane, restaurarea se face în mai multe etape. În primul rând se stabilește dacă icoana are sau nu un atac xilofag (produs de microorganisme care se hrănesc cu fibră lemnoasă) activ sau inactiv. Apoi se recurge la consolidare. Aceasta poate fi „la rece” sau „la cald”. Consolidarea „la rece” se realizează cu clei de pește și conservant în concentrațiile necesare, în funcție de starea și aspectul stratului pictural care trebuie să adere la suportul icoanei. Consolidarea „la cald” se face prin aplicare foiței japoneze.
După procesul de consolidare se trece la chituirea lacunelor din stratul pictural. Odată încheiat și acest proces, se trece la efectuarea unor mici teste de curățare și la curățarea propriu-zisă, respectând metodologia specifică icoanei. În vederea egalizării culorii și a vernisului (soluție din rășini și solvent cu rol protector) urmează a se recurge la retuș, prin anumite tehnici, astfel încât să se vadă unde a intervenit restauratorul, principiul minimei intervenții fiind principiul de bază al restaurării în pictură. La o lună după efectuarea acestor etape esențiale, are loc vernisarea icoanei, adică acoperirea acesteia cu un strat de vernis. Scopul restaurării unei icoane este acela de a întreține și menține stratul pictural, dar și suportul icoanei, pentru a putea face față trecerii timpului și eventualelor schimbări de temperatură și umiditate care i-ar putea dăuna. Odată îndeplinit acest obiectiv, icoana ajunge în depozitul de icoane așteptându-și rândul pentru a fi integrată în circuitul expozițional.
