Arhitectura tradițională din comuna Chirnogeni

 

 

 

Comuna Chirnogeni este situată în partea de sud a judeţului, la o distanţă de 56 km de municipiul Constanţa şi la 35 km de oraşul cel mai apropiat, Mangalia. Localitatea se învecinează la N cu satul Plopeni, la V cu satul Viroaga, la E cu satul Comana, iar la S cu oraşul Negru-Vodă.

Comuna, care se întinde pe o suprafaţă totală de 11.606 ha, este alcătuită din trei sate: Chirnogeni-reşedinţa, Plopeni şi Credinţa.¹

Din punct de vedere geografic, localitatea este situată în podişul sud-dobrogean. Pe teritoriul satului nu se găseşte niciun curs de apă. Clima este continentală, cu ierni geroase şi veri călduroase.

Numele vechi al localităţii este Ghiuvenli sau Ghiuvenlia, cuvânt care în limba turcă înseamnă „sat cu mărăcini” sau „sat cu porumbe”, toponimul făcând referire la aspectul de câmpie, plină cu mărăcini („porumbe”), pe care îl avea teritoriul unde turcii au întemeiat satul.² Faptul că satul a avut denumire turcească este în strânsă legătură cu regimul de ocupaţie  otomană sub care s-a aflat Dobrogea până la 1878.

Localitatea este menţionată în defterele (registre turceşti) din anii 1573, 1675 şi 1676, în care erau trecute satele din Dobrogea obligate sa să predea Porţii un anumit număr de oi, precum şi satele care trebuiau sa dea o anumită cantitate de orz. Satul mai apare localizat şi pe harta statistică rusă ridicată în timpul războiului ruso-turc din anii 1828-1829, dar şi în documentele turceşti din fondurile tapiurilor emise între anii 1864-1877, care îi indicau pe posesorii de pământ cu „tapu” din satele dobrogene.³

Satul a purtat acest nume, Ghiuvenlia, până în anul 1929, când prin Decretul Regal nr. 4036 din acel an, privind noua împărţire administrativă a ţării, și-a schimbat numele în Chirnogeni.⁴

Localitatea a fost întemeiată ca aşezare rurală, cu numele de Ghiuvenlia, în timpul dominaţiei otomane, cand au fost aduse familii de turci, care s-au aşezat în partea de răsărit a satului, pe deal, de unde au coborât în vale, din cauza lipsei de apă. În preajma Războiului Crimeii, în sat erau  circa 150 de familii de turci, cărora li s-au adăugat, după 1856, aproximativ 50 de familii de tătari, care s-au aşezat pe coasta de sud-vest a satului turcesc şi se îndeletniceau cu creşterea animalelor.⁵ Pe la 1863, însuşi Sultanul Azis a donat o sumă de bani pentru construirea unei geamii.⁶

În perioada imediat următoare Războiului de Independenţă, s-a încercat colonizarea satului cu români, însă fără succes, din cauza neînţelegerilor cu tătarii existenţi la acea dată în sat. Primele familii de români, originari din Chirnogi, judeţul Ilfov, s-au stabilit în localitate în anul 1894, iar după venirea lor au început să plece turcii, acest fapt producându-se treptat.⁷ Noii veniţi au dat satului numele localităţii de unde au venit, iar strămutarea lor din locurile de baştină s-a datorat în primul rând situaţiei economice precare, sporirii obligaţiilor şi nu, în ultimul rând, promisiunii unei vieţi mai bune în noua provincie.⁸ Acestor colonişti din Ilfov li s-au adăugat români veniţi din judeţele Dolj, Romanaţi, Mehedinţi, Teleorman, Ialomiţa, care au primit pământ, cu prilejul împroprietăririlor din anii 1894 şi 1903.⁹

Neînţelegerile dintre românii proaspăt sosiţi în sat şi tătarii pe care i-au gasit aici, au avut drept urmare părăsirea satului de către cei din urmă, astfel încât, până la 1916, în Ghiuvenlia mai rămăseseră doar 20 de familii.¹⁰

În jurul anului 1900, localitatea Ghiuvenlia  avea o suprafaţă de 517 ha, din care 49 erau ocupate de vatra satului. De asemenea, satul avea 87 de case şi 776 locuitori, marea majoritate fiind turci şi tătari.¹¹

Din punct de vedere adminstrativ, în anul 1901, satul Ghiuvenlia aparţinea de comuna Caraomer (Negru-Vodă), care mai administra alte şapte sate: Dauluchioi (Darabani), Calinciucur (Grăniceru), Cerchezu, Docuzaci (Măgura), Mamuslia (Căscioarele), Calfachioiu (Viroaga) şi Alibichioi (azi dispărut).¹²

În anul 1904, Ghiuvenlia avea un „aspect mai românesc, cu case bune şi încăpătoare”, iar în sat exista o şcoală, clădită în 1899, cu un învăţător şi 95 de elevi. Satul mai avea o geamie şi o biserică în construcţie. Structura populaţiei, pentru aceeaşi perioadă, era următoarea: 722 români, 224 turci şi un armean.¹³

La nivelul anului 1916, vatra satului Ghiuvenlia se întindea pe o suprafaţă de 309 ha, iar populaţia era de 1934 locuitori, din care 1720 erau români şi 74 turci. În sat existau 185 de case cu o cameră, 232 cu două camere, 64 cu mai multe camere şi 211 magazii şi şoproane. Primăria avea local propriu, construit în anul 1912, iar şcoala din sat avea doi învăţători. Biserica din sat, cu hramul „Sf. Gheorghe”, a cărei construcţie se finalizase în  anul 1899, era deservită de un preot seminarist.¹⁴

În timpul Primului Război Mondial, se înregistrează o scădere a populaţiei, iar începând cu anul 1922, începe mişcarea de emigrare a turcilor din Dobrogea. În acelaşi an, în Ghiuvenlia erau 1835 români, 9 turci şi 6 armeni. Pentru aceeaşi perioadă, în sat se înregistrau 52 de case cu o cameră, 125 cu două camere, 150 cu mai multe camere şi 185 de grajduri şi şoproane şi 27 de fântâni „construite din piatră şi ciment”.¹⁵

În ceea ce priveşte casele locuitorilor din Chirnogeni, o descriere a acestora a făcut, în anul 1934, învăţătorul satului, Ion Ionescu, în lucrarea monografică  Sai, Ghiuvenlia!: „Locuinţele şi le fac din piatră, cărămidă sau chirpici…cu prispă şi învelite cu olane. Casele sunt împărţite astfel: tindă, două sau trei odăi şi aplecătoare, unde au bucătăria şi unde răspund gurile sobelor, pe unde fac focul, cu paie ori coceni…Aproape toti au câte o cameră de primire, gătită frumos şi, câteodată, pardosită cu scânduri. Celelalte camere sunt lipite pe jos cu pământ…în curte au câte un cuptor şi o vatră pentru gătit în timpul verii…Camerele se încălzesc cu sobe oarbe…Mai toate casele au câte o grădiniţă de flori, mică şi îngrijită binişor.”¹⁶

Potrivit recensământului populației, care a avut loc în decembrie 1930, în Chirnogeni s-a înregistrat un spor demografic considerabil, respectiv 2159 locuitori.¹⁷ Din punct de vedere administrativ, în acelaşi an, Chirnogeni era comună, având în componenţă satul Chirnogeni şi „vatra de sat turcească desfiinţată, fără aşezare omenească, cu denumirea Alibichioi”.¹⁸ În anul 1936, într-un Tablou de împărţire administrativă a judeţului Constanţa, cu modificările făcute până la 1 iulie 1936, localitatea Chirnogeni figura ca fiind comună, având în componenţă doar satul cu acelaşi nume.¹⁹

În anul 1939, în Tabloul cu numărul sufletelor aflate la 1 ianuarie 1939, în comunle din cuprinsul Plasei Negru-Vodă, comuna Chirnogeni figura cu un număr de 2652 suflete.²⁰ La scurt timp de la terminarea Celui De-Al Doilea Război Mondial, în anul 1948, Chirnogeni avea statut de comună rurală, făcând parte tot din Plasa Negru-Vodă, şi o populaţie de 2454 de locuitori.

Din punct de vedere demografic, pentru anii următori, situaţia se prezintă astfel: în anul 1956- 3000 locuitori, în anul 1977- 3500 locuitori, în anul 1979- 4017 locuitori, iar anul în 1985- 4817 locuitori, toţi de naţionalitate română. La recensămîntul din anul 1992,  comuna Chirnogeni, avea un număr de 3444 locuitori, din care 1897 erau locuitori ai satului reşedinţă, restul fiind repartizati corespunzător celor două sate componente ale comunei, Credinţa şi Plopeni. În acelaşi an, în satul Chirnogeni existau 1281 de case.²¹ La recensământul din anul 2002, localitatea Chirnogeni avea o suprafaţă de 5733 ha şi un număr de 1942 locuitori, la care se adaugă 690 de case.²²

În prezent, în localitate există o Şcoală Generală, o grădinţă, două cabinete medicale, un post de poliţie.

Ocupaţiile locuitorilor sunt creşterea animalelor, cultivarea plantelor, viticultura.

Arhitectura tradiţională este reprezentată de case tricelulare, mai rar cu patru camere, cu prispa dezvoltată fie pe faţada principală, fie pe două laturi. Casele sunt orientate atât cu faţada principală spre stradă, cât şi către curte, având în acest caz, latura secundară „la drum”. În faţa casei, există grădina cu flori, care este împrejmuită cu un gard, iar dincolo de acesta începe curtea. Cele trei camere, două laterale şi tinda sau „sala” mediană, sunt, în general, de dimensiuni egale. Camerele au podele din scânduri doar în camera curată şi în tindă, camera de locuit având pe jos pământ bătut, cu lipitură de pământ galben. Tavanul este fie din pământ, fie din scânduri. Accesul în pod, care se desfăşoara pe toată casa, se face prin tindă. Casele au fundaţia din piatră, iar pereţii din chirpici cu liant de ceamur, mai rar din piatră. Piatra pentru construcţia caselor provine din carierele („canaraua”) de la Plopeni şi Şipote. Chirpicii erau făcuţi în gospodărie, din pământ galben şi paie, această activitate realizându-se prin întrajutorare. Meşterii constructori erau localnici. Planimetria caselor a fost modificată prin adăugarea unei aplecători („celar”), fie pe latura secundară dinspre curte (casa Mavrodin Radu), fie pe latura din spate (casa Cotoban Dumitru). În cazul în care aplecătoarea este adosată spatelui casei, aici se află şi gura sobei oarbe, care încălzea tinda şi camera de locuit (casa Cotoban). În unele cazuri, în aplecătoare este amplasată vatra, iar gura sobei oarbe se află în tindă (casa Mavrodin). „Celarul” (aplecătoarea) avea rol de bucătărie, dar şi de cameră de zi, sau loc de dormit pentru cei bătâni, fiind de cele mai multe ori compusă din două încăperi. Prispa este liberă, mai rar cu parapet, prevăzută cu soclu înalt de circa 40-60 cm şi cu 6-8  stâlpi din lemn. Accesul pe prispă se face central şi este marcat de 2-3 trepte de piatră.

Acoperişul caselor este în două sau patru ape, iar învelitoarea din olană sau ţiglă (la casele mai noi) sau chiar din ambele materiale (ţiglă în faţă şi olane pe celelalte laturi- ex. casa Oprea D. Florea). Şarpanta este din lemn, ca şi streaşina.  

Anexele gospodăreşti sunt reprezentate de: grajd, coteţul păsărilor („curnic”), cocina pentru porc, saiaua pentru oi, adăpost pentru capre, porumbar, şopron, magazie pentru unelte, beci. Acestea sunt dispuse fie în spatele casei, într-o curte separată, fie în lateral, şi sunt construite din piatră, chirpici sau scânduri. Gardurile care împrejmuiesc gospodăriile sunt din fie din scânduri, fie din soclu din piatră (tencuit sau netencuit) cu scânduri, fie din plasă de sârmă.

Un rol important în viaţa locuitorilor din Chirnogeni îl ocupă fântânile, care sunt amplasate la întretăirea uliţelor. Adânci de până la 20 m, acestea prezintă ghizduri şi postament circular din piatră. În Chirnogeni, pe lângă fântânile cu sul („val”) aflate încă în stare de funcţionare, în trecut, au existat şi fântâni cu manej.

NOTE:

1. Carta verde a judeţului Constanţa, Editura „Ex Ponto”, Constanţa, 2000, p.128.
2. Petrică Miu, Marin Voicu, Chirnogeni. Ghiuvenlia. Contribuţii la cunoaşterea problemelor economice, sociale şi ale vieţii politice şi culturale (ms), 2006, pp. 8-9, 18.
3. Anca Ghiaţă, Toponimie şi geografie istorică în Dobrogea medievală şi modernă, în „Memoriile Secţiei de Ştiinţe Istorice”, seia IV, tom V, 1980, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1982, pp. 30, 53.
4. Petrică Miu, Marin Voicu, op. cit., p.15.
5. Ibidem.
6. N.T. Negulescu, Judeţul Constanţa în anii 1916 şi 1922 / 23. Expunere prezentată Consiliului Judeţean de către dl. N.T. Negulescu, prefectul judeţului Constanţa, Constanţa, Tipografia „Victoria” George I. Georgescu, 1924, p. 322.
7. Ion Ionescu, Sai, Ghiuvenlia!, monografie (ms), 1934, p. 6.
8. C.C.Giurescu, Evoluţia ţărănimii române în secolele XIII-XX, în „Memoriile Secţiei de Ştiinţe Istorice”, seria IV, tom I, 1975-1976, Editura Academiei R.S.R., 1978, p. 183.
9. Petrică Miu, Marin Voicu, op.cit, p. 27.
10. Ibidem, p. 17.
11. G.I. Lahovary, Marele Dicţionar Geografic al României, vol. IV, Stabilimentul Grafic „I.V. Socecu”, Bucureşti, 1901, p. 525.
12. Petrică Miu, Marin Voicu, op.cit., pp.28-29.
13. Căpitanul M.D. Ionescu, Dobrogea în pragul veacului al XX-lea. Geografia matematică, fisică, politică, economică şi militară, Atelierele Grafice „I.V. Socecu”, Bucureşti, 1904, p. 460.
14. N.T. Negulescu, op.cit., pp. 323-325.
15. Ibidem, pp. 323-324, 328.
16. Ion Ionescu, op.cit., pp. 42-43.
17. Petrică Miu, Marin Voicu, op.cit., p. 163.
18. Arhivele Naţionale. Direcţia Judeţeană Constanţa, Fond Prefecura Judeţului Constanţa, dosar nr. 15 / 1930, f.9-29.
19. Idem, dosar nr. 62 / 1936, f. 48.
20. Idem, dosar nr. 17 / 1939, f. 15 verso.
21. Petrică Miu, Marin Voicu, op. cit., pp. 166-168.
22. Carta verde…, p. 129.

Chirnogeni – Casa nr.1

Proprietar:  Mavrodin  Radu (n.1909, decedat in anul 1990); în prezent casa este nelocuita, iar din punct de vedere legal apartine copiilor proprietarului.

Casa este situată pe Strada Cireşarilor, la nr.12, iar ca dată aproximativă a construcţiei se încadrează în jurul anului 1900, meşterii constructori fiind însă necunoscuţi. Vecini: în faţă- fam. Săndulescu Ion; în spate- fam. Vişinescu Petre; în partea dreaptă- fam. Olteniceanu Marian, iar în stanga- Str. Cireşarilor. Suprafaţa aproximativă (casa şi terenul aferent): 4000 m². Tipul de casă: tricelulară cu  prispă liberă dispusă pe două laturi, cu opt stâlpi din lemn. Prispa este prevăzută cu soclu înalt (aprox. 80 cm) din piatră, tencuit. Temelia este din piatră, pe care localnicii o aduceau din Canaraua de la Plopeni, iar pereţii văruiţi în alb sunt zidiţi din chirpici făcuţi din pământ galben şi paie. Acoperişul este în patru ape, fiind învelit cu olane, iar şarpanta din lemn. Accesul pe prispă se face central şi este marcat de două trepte din piatră; în faţa treptelor se află uşa, pe unde se intra în camera din mijloc- tinda sau „sala”, unde se află şi gura sobei oarbe. De o parte şi de alta a tindei se află câte o cameră: una de locuit, în stânga, care se încălzea cu soba oarbă, iar cealaltă, în dreapta tindei, nelocuită de obicei- camera „curată”. Podelele sunt din pământ, grinzile din lemn, iar tavanul este realizat din scânduri (cu lipitura de pământ deasupra, în pod), vopsite în albastru. Podul  este extins pe toata casa, iar accesul în pod se face printr-o trapa aflată în tindă.

Uşa de la intrarea în casă se află poziţionată pe mijlocul faţadei principale, iar de o parte şi de alta a uşii se află cate două ferestre, una cu un  „ochi” de geam, iar cealaltă cu două „ochiuri”. O fereastră suplimentară există pe latura îngustă a casei, pe care apare prelungită prispa.

Pe toată latura din spate, casa prezintă o aplecătoare („celar”), necompartimentata, iar pe latura mică, având perete comun cu camera „curată”, se află bucătăria de vară, unde încă se mai pastrează, în stare bună, vatra. Ulterior construirii casei, în prelungirea acestei aplecători, au fost  adăugate încă două camere, acum aflate în paragină. Faţada casei are deschiderea către grădina cu flori, care se continuă cu un teren arabil. De o parte şi de alta a casei- teren arabil, pe care foştii proprietari plantau porumb şi legume.

Gardul care împrejmuieşte curtea este realizat din plasă de sârmă.

Chirnogeni – Casa nr.2

Proprietar: Cotoban I. Dumitru (n.1923), care a moştenit casa de la tatăl lui, Cotoban Ion, originar din Chirnogi, judeţul Ilfov, stabilit în Chirnogeni în jurul anului 1920.

Casa, situată pe strada Economiştilor nr. 6,  a fost construită de tatăl proprietarului dupa anul 1925, cu meşteri „tocmiţi” din sat.

Vecini: în faţă- casa lui Voicu Marin, învăţătorul satului, în spate- casa lui Niculai Oprea, în dreapta- casa lui Voicu Constantin, iar în stânga- casa lui Florin Gavrilă.

Tipul de casă: tricelulară, cu prispă liberă, dispusă pe faţada principală. Soclul este de aprox. 40 cm, din piatră, cimentuit. Iniţial, prispa a fost construită din piatră şi pământ bătut, dar în urmă cu 20 de ani a fost modificată, în sensul că a fost tencuită cu ciment. Tot atunci, cei cinci stâlpi din lemn, care susţin acoperişul, au fost înlocuiţi cu ţevi metalice (ulterior vopsite cu verde).

Temelia casei este din piatră, iar pereţii din chirpici, văruiţi în alb doar pe faţadă. Acoperişul în patru ape, care iniţial a fost învelit integral cu olane, în prezent este învelit pe trei laturi cu ţiglă, iar pe latura din spate cu olane. Şarpanta este din lemn. Din punct de vedere al planimetriei, casa respectă structura zonei: tinda sau sala şi două camere laterale, între care una este camera curata, iar cealaltă este camera de locuit. În camera de locuit, aflată în stânga tindei, se află încă soba oarbă, iar într-un şopron, aflat în curte şi având perete comun cu tinda, se află gura sobei oarbe. (vezi foto). Celor trei camere iniţiale ale casei, ulterior construcţiei, li s-au adăugat încă două, fiecare pe câte o latură mică a casei. Pe latura dinspre stradă s-a construit o cameră mare, unde, cu ani în urmă, aici a funcţionat cârciuma satului. În această cameră, care în prezent este un fel de depozit de materiale al casei,  se poate intra şi direct de pe prispă. Pe cealaltă latură, s-a adăugat o aplecătoare („celar”), cu rol de bucătărie, care se continuă în spatele casei şi este compartimentată în două. În toate camerele casei, tavanul este din scânduri, ca şi podul.

Accesul pe prispă se face frontal, printr-o treaptă din piatră, în faţa căreia se află şi uşa prin care se face accesul în casă. În partea stângă a uşii se află două ferestre: una cu un singur „ochi” de geam, cealaltă cu două „ochiuri”, iar în partea dreaptă o fereastră cu trei „ochiuri”. Ferestrele, ca şi uşa, sunt vopsite cu verde. Faţada  principală are deschiderea  către grădina de flori şi zarzavaturi. Grădina de legume se află în spatele casei.

Gardul este realizat din piatră, netencuit (partea inferioară), şi scânduri (partea superioară), susţinute de sârmă, şi este integral văruit.

Chirnogeni – Casa nr. 3

Proprietar: Stănimir P. Gheorghe (n. 1929); casa este moştenită de la tatăl său, Stănimir Petre (decedat în anul 1994, la vârsta de 94 ani), iar acesta din urmă a cumpărat-o de la Marin G. Sava. Familia Stănimir este originară din satul Chirnogi, judeţul Ilfov şi s-a stabilit în Chirnogeni în jurul anului 1925. Casa este construită, după spusele lui Stănimir P. Gheorghe, la 1900, cu meşteri din sat, iar în prezent este nelocuită. Tipul de casă: tricelulară, cu prispă liberă, dispusă pe toată faţada, prevăzută cu şase stâlpi din lemn  şi soclu din piatră, netencuit, înalt de aprox. 50 cm. Pereţii şi temelia casei sunt din piatră, iar podul, care se întinde pe toată casa este realizat din chirpici, cu lipitură de pământ galben, vizibili mai ales de pe latura stângă a casei, unde se află şi gura de acces, marcată printr-o ramă de lemn. Acoperişul  în două ape a fost învelit iniţial cu olane, care au fost înlocuite acum cca 40 de ani cu ţiglă. Grinzile şi şarpanta sunt din lemn. Casa se află într-o stare mediocră, nefiind locuită de 15 ani. Faţada principală, orientată către ceea ce a fost cândva grădina de legume a gospodăriei, acum teren viran, mai pastreză urme de var alb. Celelalte laturi ale casei sunt nelipite, structura pereţilor fiind astfel vizibilă. Accesul pe prispă se face cu ajutorul a două trepte din piatră, poziţionate în dreptul uşii. De o parte şi de alta a uşii, se află câte trei ferestre, corespunzătoare tindei şi camerelor, una cu un singur “ochi” de geam, iar celelalte două cu câte două “ochiuri”, având ramele din lemn vopsite cu verde. Cele trei camere ale casei sunt dispuse astfel: tinda sau sala pe mijloc şi două camere laterale, una de locuit şi una “curată”. În tindă, se afla candva gura sobei oarbe, cu care se încalzea şi camera de locuit, aflată în partea din stânga a tindei. Tavanul şi podelele sunt din pământ. Ulterior construirii casei, pe latura dreaptă, a fost adăugată o aplecătoare („polată”), compartimentată în două, unde proprietarii casei au amenajat încă o cameră de locuit şi bucătaria de vară.

Gardul este din piatră, netencuit, şi are un aspect neîngrijit, ca şi curtea.

Autor: dr. Cerasela Dobrinescu, muzeograf MAP Constanţa